Declaratia politica depusa astazi la Camera Deputatilor

 

În declaraţia politică de astăzi mă voi referi la recenta decizie a Curţii Constituţionale privind legea de colaborare instituţională între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene. Având în vedere importanţa acesteia, aşa cum am învederat şi acum o lună de zile atunci când Preşedintele a sesizat CCR, în prezenta declaraţie voi vorbi în special despre argumentele juridice care stabilesc fără tăgadă că responsabilităţile privind afacerile externe şi cu precădere afacerile europene aparţin tuturor instituţiilor centrale.Pe data de 6 noiembrie, Curtea Constituţională a decis cu majoritate de voturi să respingă, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate înaintată de Preşedinţia României asupra legii privind cooperarea instituţională dintre Guvern şi Parlament în domeniul afacerilor europene.

Astfel Curtea Constituţională stabileşte că articolele 2, 3 şi 18 din textul de lege la care şi eu, împreună cu colegele şi colegii mei din comisiile pentru afaceri europene din Parlament, am lucrat cu deosebită atenţie şi simţ de răspundere, sunt indubitabil constituţionale. 

Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au participat la procesul de elaborare a legii care clarifică foarte bine atribuţiile instituţionale ale Parlamentului şi ale Guvernului privind mecanismele decizionale europene. De asemenea trebuie să spun că apreciez decizia CCR, care vine să arate, încă o dată, că munca depusă la Comisia de Afaceri Europene nu a fost în zadar. Proccesul de dezbatere legislativă pentru acest act normativ s-a întins pe o perioadă de aproape 2 ani de zile, timp în care procedurile instituționale care permit Parlamentului să fie parte a procesului decizional din cadrul Uniunii Europene şi să monitorizeze armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană au fost puse pe pauză.

Cred că toată lumea este de acord cu mine când spun că reprezentarea României în procesul decizional al UE trebuie să aibă loc sub imperiul interesului naţional. În opinia mea, pentru asigurarea reprezentării juste în cadrul mecanismelor decizionale ale UE, fie că vorbim de Parlamentul European, fie că vorbim de Consiliul European, este nevoie un consens instituţional între Parlament, Guvern şi Preşedinţie. Cele trei instituţii centrale, cu atribuţii diferite în reprezentarea externă a României ar trebui să fie complementare în ceea ce priveşte domeniul afacerilor europene.

 Aşa cum rezultă şi din prevederile legislative, obiectivul principal al proiectului de lege care reglementează colaborarea instituţională dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene îl reprezintă valorificarea rolului Parlamentului în procesul decizional al UE prin informarea temeinică a legislativului cu privire la procesele legislative europene, precum şi la documentele strategice ale Guvernului sau ale Preşedinţiei din domeniul afacerilor europene.Parlamentul trebuie să fie responsabilizat, asemenea Guvernului şi Preşedinţiei României în ceea ce priveşte procesul decizional european.

Reprezentativitatea legislativului presupune cel puţin informarea Parlamentului cu privire la mandatul pe care Guvernul sau Preşedintele României îl au la fiecare convocare a Consiliului European, de exemplu, exact aşa cum este practica în majoritatea statelor europene.

Se pare că până acum singura instituţie care nu a înţeles obiectivul legii şi principiul democratic pe care legea privind colaborarea instituţională în domeniul afacerilor europene se bazează este Preşedinţia şi nu pot să nu mă întreb care este scopul acestei reticenţe de a implica    Parlamentul, cel puţin la nivel informativ dacă nu decizional, aşa cum ar fi normal în opinia mea, în ceea ce priveşte promovarea şi apărarea intereselor naţionale în plan extern?!

Prin cererea cu numărul 544 din 26.04.2013 preşedintele Traian Băsescu a solicitat Parlamentului reexaminarea legii. Deşi Parlamentul a armonizat prevederile legale, ulterior, odată ce procesul legislativ s-a încheiat Preşedinţia a sesizat Curtea Constituţională, pentru a doua oară pe acelaşi subiect. Decizia CCR din 6 noiembrie demonstrează fără urmă de îndoială că cel puţin în acest caz, Presedintele Băsescu a tergiversat punerea în aplicare a unei legi atât de importante pentru reprezentarea corectă şi justă a interesului naţional.

Este convingerea mea că după această lecţie juridică pe care CCR i-a dat-o Preşedinţiei şi lui Traian Băsescu, acesta din urmă ar trebui să se abţină de la plasarea strategică de piedici în calea tuturor instituţiilor pe care domnia sa le consideră concurente în domeniul reprezentării externe a statului.

În fapt, sesizarea preşedintelui Băsescu a fost slab construită juridic. În fapt, juridic vorbind,  nici nu avea cum să presupună o altă decizie din partea CCR decât una de respingere ca neîntemeiată. Personal, încă din data de 10 octombrie am demonstrat public, cu argumentele juridice, că fiecare punct pe care Preşedinţia l-a considerat neconstituţional este de fapt în acord atât cu Legea Fundamentală, cât şi cu Tratatul de la Lisabona.

Voi relua succint câteva din contraargumentele pe care le-am folosit pentru a demonstra că sesizarea de neconstituţionalitate elaborată de juriştii de la Cotroceni nu este întemeiată.

Preşedintele începe sesizarea cu o inexactitate, spunând că legea în forma actuală nu respectă deciziile pe care CCR le-a avut în 2012 cu numerele 784 şi 683. Primul lucru pe care l-am făcut în cadrul comisiei pentru afaceri europene a fost să eliminăm articolele şi alineatele cu probleme de constituţionalitate. Forma care a fost adoptată de Cameră şi de Senat nu a conţinut nici un alineat considerat de CCR ca fiind neconform cu Legea fundamentală.

Ulterior, preşedintele a considerat util să spună că articolul 80 din Constituţie este încălcat, în repetate rânduri, de proiectul de lege. Pentru cei care nu ştiu, articolul 80 din Constituţie prevede faptul că Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul. Este din nou uşor de demonstrat, stimate colege si stimaţi colegi, faptul că articolul 18 din legea sesizată de Preşedintele Băsescu la Curte nu aduce nici un fel de atingere Constituţiei pentru că nu conferă nici o putere decizională Parlamentului, ci doar introduce dreptul Parlamentului de a fi informat.

Repet, legitimitatea instituţională a Parlamentului presupune o informare completă şi temeinică a parlamentarilor cu privire la mandatul de reprezentare pe care România îl are la Consiliul European şi art 18 prevede cu exactitate şi în limitele impuse de lege şi în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona că „Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului, cu minimum 10 zile calendaristice înaintea reuniunii Consiliului European, propunerea de mandat pe care delegaţia României intenţionează să o prezinte”.

De asemenea, acelaşi articol mai prevede faptul că „Preşedintele României se poate adresa Parlamentului pentru a-şi prezenta mandatul.” Dacă punem accentul pe cuvântul „poate” din ultimul alineat al art. 18, ajungem la concluzia că în această formă nu se instituie nici o măsură care să oblige instituţional preşedintele la o acţiune. Preşedintelui României nu i s-au impus condiţionări cu privire la mandat.

Preşedintele Băsescu ne arată încă o dată cum interesul național se poate transforma, lesne într-un interes personal de ordin politicianist. Pentru președintele Băsescu nu este important ca românii să aibă prin Parlament capacitatea să fie informați cu privire la deciziile domniei sale în materie de afaceri europene. Acest feudalism pe care președintele continuă să îl aplice nu are nimic în comun cu valorile și principiile europene, pe care, culmea, preşedintele Băsescu le folosește ca argumente în sesizarea pe care a făcut-o la Curtea Constituţională.

Tratatul de la Lisabona specifică în mod clar faptul că “Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna funcţionare a Uniunii” un amănunt minor pentru președintele Băsescu. De asemenea, TUE specifică, la articolul 10, că “funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative.” Și acest articol este neglijat de președintele Băsescu în argumentația sa la Curte. Atât ca literă, cât și ca spirit TUE apără reprezentativitatea Parlamentelor și încurajează rolul activ pe care acestea trebuie să le aibă în procesul decizional european.

Singurul care nu înțelege acest lucru este Traian Băsescu care are ambiția de a interpreta Constituția în așa fel încât să folosească ieșirile de la Consiliul European ca oportunități de imagine. Interesul național, în opinia mea, trebuie să urmărească altceva decât ambiția unui singur om, iar cu astfel de abordări cu siguranţă  ne îndreptăm într-o direcție greșită. Nimeni nu pune la îndoială atribuțiile clare pe care Președinția le are în asigurarea politicii externe prin reprezentarea statului român la cel mai înalt nivel. Dar acest lucru nu presupune o competiție instituțională între Parlament, Președinție și Guvern.

A sosit momentul ca președintele, măcar acum, cu mai puțin de un an înainte de sfârșitul mandatului, să găsească înțelepciunea de pe urmă, și să colaboreze atât cu Guvernul, cât și cu Parlamentul pentru asigurarea unei reprezentări externe și europene optime pentru România. Când vorbim de afaceri europene, vorbim de fapt atât despre politică externă, cât și despre politică internă, lucrurile nu sunt separate. Exemplul concludent sunt angajamentele externe pe care România le duce la bună îndeplinire prin măsuri interne. Rolul Guvernului aici este esenţial. Este foarte greu se pare, pentru Președintele Băsescu, să realizeze că între cele trei instituții centrale de bază ale statului nu poate exista decât o relație de colaborare şi coordonare şi în nici un caz una de subordonare sau de competiţie de imagine sacrificând interesul naţional.

Putem presupune că dorinţa şi obişnuinţa preşedintelui de a da ordine este un defect profesional, dar din păcate acest defect ne face foarte mult rău în tot ceea ce priveşte relaţiile noastre externe şi reprezentarea internaţională a României. Consider că avem nevoie de o comunicare eficientă în ceea ce priveşte reprezentarea externă a   României.

Sunt convinsă că modelul preşedintelui de a nu se consulta cu Parlamentul sau Guvernul privind mandatul de reprezentare şi negociere externă a României,  ci doar de a ne anunţa, dupa şedinţa Consiliului European de exemplu care sunt deciziile adoptate care angajează România, fiind, în fapt, obligaţiile şi îndatoririle României, este perdant, iar odată cu intrarea în vigoare a legii privind colaborarea instituţională între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, această practică, va ţine, din fericire pentru apărarea interesului naţional, de domeniul trecutului.

Echipa AB