Nu de puține ori am întâlnit, am citit sau mi s-a scris despre dramele suferite de români, în special tineri educați, care părăsesc țara în căutarea unui trai mai bun sau a împlinirii unui vis promovat și de promisiunile diverselor programe ale unor state. Ce pot spune este că nu toate drumurile în afara României sunt poleite cu aur, iar plecarea din țară, mai ales pentru muncă, nu trebuie și nu este deloc o decizie ușoară. În fapt, pentru guvenanti, pentru întreagă clasă politică și pentru societate până la urmă, este un serios semnal de alarmă că tinerii educați, forța tânără de muncă, trebuie să plece de acasă pentru nu mai au speranța că își pot face un rost în viață pe baza a ceea ce au în cap, cum îmi spunea mie bunica mea, ci nu pe bază PCR (Pile Cunoștințe și Relații!). Este o profundă și nenorocită dramă pentru ceea ce ar trebui să reprezinte cei mai liberi și mai fericiți ani din viață, atunci când înveți și deschizi ochii la multitudinea de posibilități pe care ți le oferă viitorul, să ai, drept prim reflex, luarea tălpășiței din Țara Românească.

Nu vorbesc în necunoștință de cauză. Cunosc mulți români inimoși și mândri că sunt români (îmi vine în minte grupul de români din Chicago, Detroit, New York, Arizona sau grupul de tineri care ne fac cinste în Seattle, la Microsoft) și care, chiar și departe fiind pentru că acolo i-a dus viața, se luptă, se implică să schimbe ceva acasă, se zbat să înființeze o școală românească, să păstreze tradiția și obiceiurile romanesti. Mai mult, eu însămi am avut norocul unor părinți care mi-au susținut educația prin nenumărate sacrificii, ca mai apoi să mă specializez la una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din SUA și să muncesc într-unul dintre cele mai grele și stresante medii posibile, pe Wall Street. Știu cum este să fii departe de casă și de prieteni, știu cum este când ai poftă de o felie de cozonac doar pentru că este făcut de mama și deci cel mai bun. Cunosc riscul unei vieți în afara țării, dar am și certitudinea că întoarcerea în țara este cu atât mai interesantă cu cât experiențele dobândite în afară îți dau o perspectivă noua și o dorința incredibilă de a ajuta, acolo unde este nevoie de tine. Străinătatea nu este casă pentru mulți români, care pleacă datorită imperfecțiunilor democrației noastre și a tranziției grăbite și prost aplicate, mai ales în ultimii ani. Nu trebuie să fie, însă, nici un tărâm al conștiinței și al unor promisiuni de care nu avem parte aici, în țară. Tocmai de aceea, cu tot respectul pentru ceea ce reprezintă o dezamăgire și o dramă pentru acești copii nu pot decât să-i întreb, retoric, de ce nu-și manifestă drepturile înnăscute și garantate de propria lor nație, de ce trebuie să protesteze împotriva unor măsuri proaste pe alte meleaguri când își pot manifesta forța civică aici, acasă?

Este normal să căutăm să ne perfectăm în alte părți ale lumii, să căutăm norocul în orice direcție bate soarele, dar atunci când vrem să schimbăm ceva în noi, până la urmă, soluția nu este să fugim, ci să luptăm pentru ceea ce este al nostru. Poate că, odată și odată, ar fi o idee bună să înțelegem că democrația pe care mulți o moștenesc deja, ca generație tânără, nu reprezintă doar libertate în toate, ci drepturi cu responsabilitate; și că din exprimarea acestor drepturi curge libertatea. Și da, într-adevăr, ciocolata domnului Boc nu este din cele mai dulci, în fapt ea fiind o amară dezamăgire pentru cei care au crezut în promisiunile lui de campanie, dar atunci când cacaua este proastă și laptele acru, nu rămâne decât să facem alta, mai bună. Nu trebuie căutate ingredientele pe alte meleaguri, le avem aici și ne trebuie doar voința oamenilor s-o facă.

succes in mandatul de presedinta nou aleasa a Organizatiei de femei PDL. Eu tot sper ca macar pe politicile privind copii si educatia sa se ajunga la un dram de normalitate si sa se poata trece peste inversunarea de partid astfel incat sa se poata colabora transpartinic. Speranta moare ultima, nu?

a inceput…cu aceleasi emotii pentru boboci, parinti, bunici si dascali…cu bucuria revederii pentru cei mai mari….si, in general, in aceleasi conditii de ev mediu in mult prea multe scoli…si cam cu acelasi populism si demagogie ieftina din partea multor politicieni.

Inceperea anului scolar apartine elevilor, parintilor/bunicilor si dascalilor NU politicienilor. Cei din urma sa stea in Parlament si sa se indeletniceasca sa elaboreze si sa adopte legi serioase care sa sustina, la modul real, scoala romaneasca…nu sa se intreaca in declaratii si actiuni populiste care mai de care mai penibile care demonstreaza ca, din pacate, mult clamata “depolitizare a scolii romanesti” ramane, in continuare, o declaratie politica.

Personal m-as fi bucurat sa vad astazi un nou inceput si in tratamentul aplicat scolii romanesti.

Astazi este o zi a scolii nu a politicului.

Bafta si sa aveti un an scolar cu bucurii si impliniri!

Rezultatele bacalaureatului din acest an arata realitatea din scoala romaneasca idiferent daca place sau nu unora sau altora. In egala masura rezultatele bacalaureatului confirma situatia dramatica in care a ajuns scoala romaneasca.

Adevarul este ca de peste 20 de ani scoala romaneasca este supusa experimentelor “gandite” de fiecare dintre cei care s-au perindat la conducerea ministerului educatiei si care au crezut ca reinventeaza roata. Scoala romaneasca a fost victima politizarii si a luptelor politice dambovitene …desi mereu a fost “favorita” promisiunilor electorale (imi vine in minte faimoasa scrisoare trimisa tuturor cadrelor didactice in 2004 de catre Basescu, candidatul Basescu!).

Adevarul din scoala romaneasca necesita o analiza serioasa si responsabila care sa identifice atat problemele dar mai ales solutiile care se impun.

Zilele acestea se tot discuta despre non valori, despre modele, despre non modele, despre cauzele (si din pacate mult prea putin despre solutiile care se impun!!) rezultatelor ingrijoratoare de la bacalaureat.

Prin aprilie 2010 am primit multe critici cand, raspunzand la o leapsa data de  Mihnea de la Codexpolitic.us , am spus ca poate pacatul nostru national este resemnarea, resemnare care duce la lipsa de incredere in fortele proprii si care, inevitabil, duce la instaurarea dictaturii non valorilor.

Imi aduc aminte de discutiile interminabile cu persoane dragi mie, persoane pe care le respect si apreciez  dar carora, cu incapatanare, am refuzat sa le dau dreptate cand imi argumentau (multi inca imi argumenteaza si acum!!!) ca sistemul meritocratic de care tot vorbesc eu nu se va instaura in societatea romaneasca.

Incerc de foarte mult timp sa-mi dau seama ce-i lipseste acestui popor,ce blestem sau incapacitate crasa il opreste din maturitate: acea maturitate care sa impuna un sistem meritocratic care sa aboleasca dictatura non-valorilor, cum ii spun eu; dictatura a non-valorilor care sugruma/sufoca aceasta tara. De ce nu avem curajul sa impunem un nou model: fie ca vorbim de model economic, social sau de model politic?