Nu de puține ori am întâlnit, am citit sau mi s-a scris despre dramele suferite de români, în special tineri educați, care părăsesc țara în căutarea unui trai mai bun sau a împlinirii unui vis promovat și de promisiunile diverselor programe ale unor state. Ce pot spune este că nu toate drumurile în afara României sunt poleite cu aur, iar plecarea din țară, mai ales pentru muncă, nu trebuie și nu este deloc o decizie ușoară. În fapt, pentru guvenanti, pentru întreagă clasă politică și pentru societate până la urmă, este un serios semnal de alarmă că tinerii educați, forța tânără de muncă, trebuie să plece de acasă pentru nu mai au speranța că își pot face un rost în viață pe baza a ceea ce au în cap, cum îmi spunea mie bunica mea, ci nu pe bază PCR (Pile Cunoștințe și Relații!). Este o profundă și nenorocită dramă pentru ceea ce ar trebui să reprezinte cei mai liberi și mai fericiți ani din viață, atunci când înveți și deschizi ochii la multitudinea de posibilități pe care ți le oferă viitorul, să ai, drept prim reflex, luarea tălpășiței din Țara Românească.

Nu vorbesc în necunoștință de cauză. Cunosc mulți români inimoși și mândri că sunt români (îmi vine în minte grupul de români din Chicago, Detroit, New York, Arizona sau grupul de tineri care ne fac cinste în Seattle, la Microsoft) și care, chiar și departe fiind pentru că acolo i-a dus viața, se luptă, se implică să schimbe ceva acasă, se zbat să înființeze o școală românească, să păstreze tradiția și obiceiurile romanesti. Mai mult, eu însămi am avut norocul unor părinți care mi-au susținut educația prin nenumărate sacrificii, ca mai apoi să mă specializez la una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din SUA și să muncesc într-unul dintre cele mai grele și stresante medii posibile, pe Wall Street. Știu cum este să fii departe de casă și de prieteni, știu cum este când ai poftă de o felie de cozonac doar pentru că este făcut de mama și deci cel mai bun. Cunosc riscul unei vieți în afara țării, dar am și certitudinea că întoarcerea în țara este cu atât mai interesantă cu cât experiențele dobândite în afară îți dau o perspectivă noua și o dorința incredibilă de a ajuta, acolo unde este nevoie de tine. Străinătatea nu este casă pentru mulți români, care pleacă datorită imperfecțiunilor democrației noastre și a tranziției grăbite și prost aplicate, mai ales în ultimii ani. Nu trebuie să fie, însă, nici un tărâm al conștiinței și al unor promisiuni de care nu avem parte aici, în țară. Tocmai de aceea, cu tot respectul pentru ceea ce reprezintă o dezamăgire și o dramă pentru acești copii nu pot decât să-i întreb, retoric, de ce nu-și manifestă drepturile înnăscute și garantate de propria lor nație, de ce trebuie să protesteze împotriva unor măsuri proaste pe alte meleaguri când își pot manifesta forța civică aici, acasă?

Este normal să căutăm să ne perfectăm în alte părți ale lumii, să căutăm norocul în orice direcție bate soarele, dar atunci când vrem să schimbăm ceva în noi, până la urmă, soluția nu este să fugim, ci să luptăm pentru ceea ce este al nostru. Poate că, odată și odată, ar fi o idee bună să înțelegem că democrația pe care mulți o moștenesc deja, ca generație tânără, nu reprezintă doar libertate în toate, ci drepturi cu responsabilitate; și că din exprimarea acestor drepturi curge libertatea. Și da, într-adevăr, ciocolata domnului Boc nu este din cele mai dulci, în fapt ea fiind o amară dezamăgire pentru cei care au crezut în promisiunile lui de campanie, dar atunci când cacaua este proastă și laptele acru, nu rămâne decât să facem alta, mai bună. Nu trebuie căutate ingredientele pe alte meleaguri, le avem aici și ne trebuie doar voința oamenilor s-o facă.

Acum cateva seri, la Gala Studentilor Romani din Strainatate, am avut onoarea sa cunosc alte exemple de romani care fac cinste Romaniei indiferent unde au ales sa studieze si sa traiasca. Asemeni altor romani de succes, si nu sunt putini (care si-au cladit o cariera avand la baza “ceea ce au in cap”, cunostinte si expertiza dobandite prin ani si ani de studiu, nu pe pilele, numele de familie sau telefoanele date de X sau Y) dar care astazi sunt marginalizati si nu mai au loc de non valorile si non modelele care sufoca societatea romaneasca, asemeni si tinerilor pe care i-am intalnit acum cateva luni la Cluj, ei sunt adevaratele mele modele si sunt sigura ca este doar o problema de timp pana cand se vor impune ca adevarate modele in societatea noastra.

gazduita de Organizatia Studentilor din Universitatea Babes Bolyai, marti, 7 decembrie, incepand cu ora 13 la Biblioteca Central Universitara (sala de conferinte) din Cluj Napoca.

Indiferent de tot ce se discuta/speculeaza in aceste zile despre motivele plecarii din partid a d-lui Marian Sarbu, consider ca este o pierdere importanta pentru PSD. Personal nu am decat cuvinte de apreciere fata de un adevarat profesionist, care cunoaste foarte bine zona de protectie sociala, cat si de multumire pentru sprijinul consistent primit din partea d-lui Sarbu care mereu a sustinut proiectele initiate de mine in zona sociala cum ar fi ”Familia tanara prioritate economica si sociala“. Personal ii urez d-lui Sarbu numai bine si multa bafta!

” Deşi la şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea „trece” prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamăgire”. Pentru că, negreşit, ceea ce face un profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educaţia… sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e… nerentabil. Interesant, dar adevărat. şi cum să nu fie aşa, când oamenii crescuţi şi educaţi la toate nivelurile în România sunt nevoiţi să plece în străinătate…?! (Nu mai iau în considerare faptul că statul român cheltuie nişte bani cu şcoala respectivilor, iar când să culeagă rodul, să fructifice investiţia, se trezeşte că n-are mijloace.)”  scrie Carmen CĂTUNESCU intr-un articol descoperit pe www.napocanews.ro, articol pe care il recomand nu numai spre citire dar si spre reflectie. Recunosc ca demult nu am mai citit ceva cu care sa rezonez atat de bine  dar care sa ma si “infurie” pentru ca nu pot sa nu recunosc adevarurile scrise atat de bine de d-na Catunescu.