Noul ministrul italian pentru muncă și politici sociale, doamna Elsa Fornero, a plâns ieri, nefiind capabilă să termine declarația legată de măsurile de austeritate, în care cerea de la cetățenii țării ei “sacrificii”. Premierul Mario Monti a completat-o, dânsa fiind vădit atinsă de realitatea în care economia și societatea italiană se află, în plină criză. Rar am văzut politicieni care să se prezinte atât de onest electoratului, atât de uman și de simplu.

În țara noastră, vedem reversul medaliei. Niciunul dintre miniștrii noștri nu plânge, ba chiar dă din umeri cu ceva tupeu la starea de fapt. Un exemplu este domnul Funeriu, care era vicepreședinte, în 2007, în Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării. Documentul acestei comisii conține următoarele: “Comisia propune un set de soluţii concrete pentru a construi o Românie a educaţiei, o Românie a cercetării, pe baza unor restructurări radicale. Implementarea acestor soluţii nu reclamă cheltuieli suplimentare alocaţiilor bugetare preconizate (minimum 6% din PIB), ci utilizarea lor şi a fondurilor europene cu maximă eficienţă.”

S-a semnat și un pact pentru educație de către toate partidele politice, inclusiv de partidul domnului Funeriu, aflat la putere din 2008, care de asemenea stipulează urmatoarele: “Asigurarea în perioada 2008-2013, din alocarea bugetară anuală, a minimum 6% din PIB pentru educație și a minimum 1% pentru cercetare.”

În perioada audierilor din Parlament în 2009, ministrul spunea cum “nimeni nu poate guverna în afara legii, iar legea prevede pentru Educaţie şase la sută din PIB”). După doi ani petrecuți într-o abuzivă ilegalitate, Daniel Funeriu a declarat ieri cu tupeu, la aprobarea bugetului pentru Ministerul Educației în Parlament: “Guvernul alocă, pe actuala proiecţie bugetară, 3,64% din PIB Educaţiei. (…) Este limpede că acest buget este unul strîns. (…) Cred că orice ministru al Educaţiei, din orice ţară a UE, şi-ar dori un buget mai mare.” Da, domnule Ministru, dar alții plâng de rușine..

Ziarul Financiar a pornit o excelentă campanie editorială legată de încasările bugetare, calculate, conform proiectului de lege pentru 2012, la 195 de miliarde de lei. Unde se duc acești bani? Primul articol în acest sens vizează antreprenorii români și mărturiile acestora legate de ineficiența și corupția din aparatul de stat. Și adevărul este că, deși legislația actuală susține măcar pe hârtie întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), taxele și administrația ineficientă rănesc capacitatea acestora de a face angajări, de a-și derula activitatea și chiar de a plăti taxe într-un mod transparent și unitar.

Știu că, pentru neinițiați, bugetul României pare o babilonie de cifre și indicatori economici. Este un document de 360 de pagini, fără să ne mai aruncăm ochii peste anexe, iar varianta finală va fi, probabil, și mai lungă. Este datoria Guvernului să prezinte aceste cifre într-un mod cât mai pe înțelesul tuturor -și deși am dubii cu privire la capacitatea sau la disponibilitatea lor de a ne explica măcar situația economică reală- cred că și noi trebuie să ne responsabilizam și să participăm la aceste decizii.

Este de menționat că bugetul conține și estimări pentru următorii ani. Astfel, in perioada 2013-2015, produsul intern brut va crește cu un ritm mediu anual de 4,0 %, iar exporturile cu aproximativ 13%. Asta în situația în care creșterea PIB-ului în Zona Euro va fi 0,5% în 2012. Domnul ministru Ialomitianu ar trebui să primească premiul Nobel în economie, dacă va avea dreptate. Dacă nu, va trebui să explice atat romanilor cat si unor cetățeni de la Bruxelles din ce buzunar a scos estimările respective. Poți construi un buget prost pe nevoi politice, dar să mai îngroși gluma cu încă trei ani, în situația în care declari că vrei să aderi la Zona Euro în 2015 mi se pare iresponsabil.

citeste

stabilit in acest sens de practica judiciara a CEDO, inclusiv intr-o speta romaneasca din 2010, daca imi aduc bine aminte ,“Muresan vs. Romania”.  In aceiasi speta CEDO  a considerat ca fiecare cetatean are dreptul “la un linistit beneficiu al posesiilor sale”. Mai mult, se poate invoca ceea ce in drept se numeste “un drept castigat” , cu atat mai mult cu cat CEDO poate privi micsorarea drepturilor salariale ca si confiscare a unor bani, un fel de nationalizare (asa cum aratam intr-un post din decembrie 2010) care trebuie facuta cu respectarea Constitutiei, lucru care trebuie sa fie stiut de constitutionalistul Boc!

din februarie, după un uşor excedent de 0,15% din PIB în prima lună a anului conform Reuters. De ce? Pentru ca pur si simplu nu au fost si nu sunt luate masuri care sa ajute, la modul real nu patetic declarativ, redresarea economica, masuri care sa sustina mediul privat si care sa incurajeze si productia nu numai consumul. In loc sa avem curajul sa luam masurile care se impun, sa schimbam ADN-ul modelului nostru social economic (si de ce nu si politic!), se pare ca e mai bine sa stam si sa ne vaitam ce ne facem daca criza se intoarce!? De parca nu se stie ca actuala criza a fost doar o avanpremiera la adevarata criza: criza monetara si supraindatorarea statelor nationale! Scriam despre acest lucru inca de anul trecut, din noiembrie! Oare vom avea si noi parte de adevarati oameni de stat si nu papusari iresponsabili?